7:40 pm - miercuri, 26 aprilie, 2017

Boala și videcarea sufletului în tradiția ortodoxă

575 vizualizări 1 comentariu https://goo.gl/v7By2P

Principala premisă de la care porneşte acest articol este că Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1.  Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului

Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.

Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o  lungă strădanie a vindecării acestor patimi.

Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

2. Boala sufletului

Sufletul omului

După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

Suflet şi trup

De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Ce anume este boala sufletului

Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.

Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).

Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.

Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii?

Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l

împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

3. Vindecarea sufletului

Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treiacategorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.

Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivităpentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.

Căi de vindecare

a) Credinţa ortodoxă

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.

Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.

Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.

Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.

c) Preotul-tămăduitor ortodox

Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.

Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.

În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?

De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.

d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă

Liniştirea minţii de involburarea de ganduri

„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).

Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.

Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.

Îmaginaţia bolnavă

Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.

Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.

Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.

Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.

Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.

Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.

De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.

Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.

Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.

a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.

b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.

c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.

d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care

poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.

e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.

f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.

g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească

Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

* adaptare după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Vă rugăm să ne sprijiniți! Ajutorul dvs. va fi pentru continuitatea acestui portal. Click pentru detalii.
articole asemănătoare


Un comentariu la “Boala și videcarea sufletului în tradiția ortodoxă”
Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor revine exclusiv comentatorilor.
  1. # 19 februarie 2017 at 15:09

    ” Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. „

Scrie un comentariu